Împreună vine de la toți pentru unul și unul pentru toți. Împreună vine de la momentul acela în care ne dăm seama că doar așa putem muta munții din loc. Împreună e atunci când ne transpiră palmele înainte să punem întrebarea aia “Ai vrea să fim…” și atunci când știm ce urmează. Mai e și atunci când suntem în stradă și ne simțim unii altora respirațiile reci, însă inimile fierbinți. Știm că împreună aducem schimbarea.
Și pentru că suntem curioși din fire, l-am întrebat pe Roberto Pătrășcoiu, speaker TEDxCluj 2021 Together ce înseamnă pentru el acest cuvânt auzit de atâtea ori în anul ce a trecut (din fericire 🙂 ) – Împreună.
TEDxCluj: Să presupunem că în DEX, la cuvântul „împreună” apare definiția ta. Care ar fi aceasta prin prisma experiențelor tale?
Roberto: În primul rând, nu cred că ar scrie acolo despre mine. Ar scrie despre experiențele pe care, din diferitele mele roluri de antreprenor social, am fost fericit să le mijlocesc. Probabil aș vedea scrise câteva dintre poveștile de viață ale oamenilor pentru care cuvântul și fapta “ÎMPREUNĂ” au reprezentat punctul de cotitură în viața lor.
Am trăit cele mai relevante astfel de experiențe în Habitat for Humanity, organizație care mi-a devenit ca o a doua casă. Îmi vine în minte povestea Mayei.
Acum mai bine de doi ani am călătorit la Cumpăna, în județul Constanța, unde am cunoscut-o pe Maya. Maya avea atunci 5 ani și jumătate și locuia alături de mama ei într-o cameră de 4/2 în condiții greu de descris. Camera le-a fost dată de o mătușă și era încălzită cu o sobă ponosită. Toaleta era undeva în curte, …iar iernile sunt grele în Dobrogea. Tatăl, singurul din familie care muncea, o vedea pe Maya o dată la 6 luni, pentru că lucra pe vapor. El a fost, de altfel, cel care a decis să ne scrie.
Ne-a spus așa:
La două luni după această scrisoare, la Cumpăna am adunat peste 450 de voluntari din toate colțurile țării, dar și din străinătate. Sute de inimi, mâini și voci la un loc au construit 8 case în doar 5 zile. La finalul unei săptămâni pline de muncă și emoție, voluntarii au reușit să transforme un șantier gol într-o comunitate primitoare pentru opt familii. Una dintre locuințe a fost a Mayei.
De atunci, m-am întâlinit de mai multe ori cu familia ei. Maya era mereu zâmbitoare și are acum propria ei cameră: una în care are spațiu pentru toate jucăriile; Iar părinții ei – o casă decentă, în care visurile și planurile de viitor să prindă aripi. Între timp Maya a început școala. Ca tată al unui copil de doi ani si jumătate, am înțeles într-o clipă ce înseamnă lumina aceea din ochii Mayei, lumina pe care am vazut-o doar după ce Maya s-a mutat în noua locuință.
Toată această schimbare incredibilă s-a produs pentru că niște sute de oameni, voluntari, au decis să facă ceva împreună. Și au schimbat o lume!
TEDxCluj: Dacă cineva ne întreabă ce s-a schimbat la noi față de ieri, avem tendința să spunem că mai nimic, pentru că în general schimbările nu se întâmplă peste zi, ci se adună zi de zi. Așadar, unde erai acum 10 ani și unde ești acum?
Roberto: Aici este simplu. În fine, e simplu când privești –așa – retrospectiv. Acum aproximativ 10 ani începeam primul meu job în domeniul umanitar. A fost o decizie grea atunci, pentru că aveam pe masă două oportunități: una în sfera de business, cealaltă pentru o alta organizație umanitară. Prima oportunitate era cam de două ori mai bine plătită decât cealaltă. Am ales cu inima, iar zece ani mai târziu fac același lucru cu multă pasiune.
TEDxCluj: Pornind de la teoria „The Butterfly Effect”, care este bătaia din aripi, prima care-ți vine în minte, care a determinat schimbarea majoră din viața ta?
Roberto: A fost întâlnirea cu o persoană deosebită, care ulterior mi-a devenit prieten și mentor. Prin 2007, în ultimul an de facultate, am plecat într-o călătorie de câteva zile în vacanța de iarnă, la Budapesta. România de-abia intrase în Uniunea Europeană si apăruseră acele oferte la bilete de avion la 1.99 EUR, sau ceva de genul acesta. Ca orice student, aveam un buget extrem de redus, dar ce mă neliniștea și mai tare era faptul că, în câteva luni urma să termin facultatea și să devin unul dintre tinerii șomeri cu diplomă. Făcusem facultatea de Geografie din pură pasiune. Iar în anul patru m-a lovit realitatea: va fi foarte greu să faci ceva lucrativ cu o diplomă de geograf.
Pur întâmplător pe aeroportul din Budapesta am intrat în vorba cu Dave, un gentelman tipic britanic, în fața unui panou de informare. El mergea la Birmingham. Eu mă întorceam la București. Am schimbat câteva cuvinte; O banală conversație de aeroport despre vreme și fusuri orare. Dar a fost o conexiune. El era frapat cum de “tinerii din Europa de Est” pot vorbi limba engleză atât de bine, uneori “mai bine decât tinerii noștri care o mutilează”. Mie mi se părea interesantă atitudinea aceasta, dar mai ales foarte interesant ce face el. Se întorsese dintr-o călătorie în Africa de Sud, unde organizația non-guvernamentală pentru care lucra derula un proiect de tip hospice pentru copiii bolnavi în stadii terminale. Iar în UK era angrenat în câteva proiecte majore de educație, unul dintre ele de construire a unor noi școli în zona Birmingham.
Ne-am despărțit, nu înainte de a-i cere o carte de vizită. Când m-am întors în România, i-am scris. Iar el mi-a răspuns, povestindu-mi și despre alte proiecte sociale în care este implicat, în principal în sfera educației și sănătății. Întâmplarea a făcut ca, la câteva luni distantă, să obțin o bursă de studii de scurtă durată în Marea Britanie- un fel de program de specializare de câteva săptămâni facilitat de Universitatea din Bucuresti. Fiind la doar două ore distanță, Dave s-a oferit să-și aloce o zi pentru a-mi prezenta câteva dintre proiectele în care este implicat, inclusiv șantierul a ceea ce urma să devină o nouă școală (între timp acolo s-au construit patru). M-am simțit umil și recunoscător pentru oportunitatea ca un tânăr oarecare din România să primească atâta atenție și să fie expus unei lumi despre care nici nu știa că există.
Anii au trecut, Dave mi-a devenit mentor, prieten, “unchiul” pentru fiul meu Alex, și omul care mi-a sădit în suflet pasiunea de a face ceva pentru alții. Dave este un facilitator, din naștere. Cea mai mare pasiune a lui este să pună oameni ÎMPREUNĂ, pentru a crea oportunități și proiecte extraordinare. Când am ales să lucrez în domeniul ONG, deși aveam o altă ofertă de două ori mai bine plătită în domeniul de business, eu am avut în minte reprezentarea a ceea ce poate fi, prin el. Acum cinci ani, când am văzut anunțul on-line “Habitat for Humanity recrutează Director Național” , inițial nu am avut curajul să aplic pentru job. Am crezut despre mine că sunt prea tânăr și încă lipsit de experiență pentru provocarea poziției. Dar Dave mi-a dat încrederea și motivația necesară să obțin acest job. Când, în Habitat for Humanity am luat decizia de a dezvolta și un program de voluntariat internațional și construire de locuințe in Malawi, Africa, m-am gândit cum Dave dezvoltase programe în Africa de Sud pe principiul că “iubirea față de aproape nu are granițe”.
Fără să-mi dau seama, uneori chiar inconștient, pas cu pas, am împrumutat și am dezvoltat experiențe, atitudini și comportamente de la mentorul meu. Iar bătaia de aripi a fluturelui, cu siguranță s-a întâmplat în acea prozaică zi de februarie din urmă cu aproape 15 ani.
A fost ziua în care am cunoscut un om; ziua în care am aflat ce lucruri extraordinare pot face oamenii împreună.
TEDxCluj: Care este puterea lui „ÎMPREUNĂ”?
Roberto: În fiecare an, la Habitat for Humanity România organizăm Big Build. Este un proiect-concept, prin care un număr de locuințe sunt ridicate în timp record, totul prin munca a sute de voluntari alături de familiile-partener. La Big Build 2017, de exemplu, am construit 36 de case în doar 5 zile, cu ajutorul a aproape 1000 de voluntari.
Un șantier Big Build poate fi cu greu descris în cuvinte. Voi încerca. Vă puteți imagina sute de oameni, plini de energie, cu zâmbetul pe buze cum trudesc de dimineața până seara târziu. Văzut de undeva de sus, totul pare aproape un haos. La nivelul solului, oamenii formează prietenii, se creează legături de-o viață între voluntari și familiile-partener. Și cu fiecare oră care trece, zidurile caselor se ridică tot mai sus. Iar visul familiilor de-a avea în sfârșit un loc numit ”acasă” este tot mai aproape. Pe șantier este un asemenea vacarm, încât la un moment dat, parcă totul se pierde în eter și apoi se acordează în ceea ce noi numim “simfonia ciocanelor”. Voluntarii aceștia, nu numai că muncesc voluntar, dar ei au venit acolo din convingerea că pot să dăruiască un viitor mai bun celor în nevoie. Vă mai spun și faptul că peste două treimi dintre voluntari au zero experiență în construcții, pentru foarte mulți dintre ei fiind prima dată când țin în mână o bormașină sau un fierăstrău. Și cu toate acestea, la finalul a 5 zile, doar 5 zile, din mâinile oamenilor s-a ridicat o întreagă comunitate. Fiecare casă, are acum o familie, iar în spatele fiecărei familii se deschide o întreagă lume. Sunt zeci de lumi schimbate pentru totdeauna, zeci de copii care vor avea acum un alt drum mult mai luminos în viață. Totul pentru că niște oameni au decis să facă ceva împreună.
După mulți ani de facilitat astfel de proiecte, în ziua cinci de Big Build, în timp ce mă uit la casele proaspăt construite, încă stau și mă întreb nedumerit: “Cum Dumnezeu reușim? Cum pot sute de voluntari, fără experiență în construcții să facă un asemenea miracol?”. În urmă cu un an am decis să nu mai încerc să răspund rațional. Pentru că e clar că zidurile acelea nu sunt ridicate cu ciocanul și cuiul, ci cu multă iubire și speranță. Acestea sunt, de fapt, ingredientele necuantificabile pe care oamenii le pun în acele ziduri. Fără ele nu există “împreună”.
TEDxCluj: Eșecuri, realizări, provocări pe care le-ai întâmpinat „ÎMPREUNĂ”.
Roberto: Sunt multe pe toate palierele. Cred că esențialul este să știi cum să treci peste eșecuri, să înveți din ele și să mergi mai departe.
Big Build rămâne o mare realizare în fiecare an când este posibil. De fapt, aș extrapola și aș spune că fiecare locuință sau școală sau dispensar construite cu voluntari, sunt mărturii tangibile a ceea ce pot oamenii să realizeze împreună.
Relația cu statul Român rămâne o provocare continuă- nu voi intra in detalii. Din fericire lucrurile au început să se mai îmbunătățească și avem relații excelente de colaborare cu anumite autorități publice locale. Și, desigur, toată această perioadă marcată de pandemia COVID-19 și suspendarea activităților de voluntariat pe șantier ne afectează în mod consistent.
La capitolul eșecuri aș menționa proiecte pe care nu le putem implementa din varii motive sau cazurile sociale pe care nu le putem onora din lipsa de capacitate și finanțări.
TEDxCluj: Cât de dezvoltată este cultura de „ÎMPREUNĂ” la nivel societății?
Roberto: Aș aborda lucrurile pe cele două paliere: la nivel global și România.
Cu privire la situația de la nivel global am așa o senzație de dulce-amărui. Se întâmplă lucruri fabuloase “împreună”; cu toate acestea există fracturi majore. De exemplu, omenirea a lucrat exemplar pentru realizarea vaccinului anti-COVID19. Statele au împărțit informații și resurse pentru o cauză comună. Cu toate acestea vedem cum, sub ochii noștri, vaccinul este inegal distribuit, statele sărace fiind lăsate în urmă. Apoi este a doua (daca nu chiar prima) criză majoră a omenirii – cea climatică. Este excepțional că aproape toate statele lumii conlucrează și și-au asumat obiective clare pentru rezolvarea crizei. Până mai ieri însă din această înțelegere (Acordul de la Paris) lipsea chiar cel mai influent jucător- SUA.
Revenind la România, sunt un pic mai optimist, poate și din prisma faptului că văd lucrurile prin optica societății civile. Poate că statul a eșuat pe multe paliere, dar în România oamenii construiesc împreună spitale, ridică locuințe sociale, oferă burse pentru a preveni abandonul școlar iar lista poate continua. Să nu uităm nici de mobilizarea exemplară a societății civile pentru echiparea spitalelor cu echipamente de protecție, din primăvara anului 2020.
La Habitat for Humanity suntem fericiți să avem mii de oameni în jurul nostru, fie că este vorba de voluntari sau sponsori. Cred că in România această cultura- “împreună” crește frumos si vizibil cu fiecare zi care trece.
TEDxCluj: Cum crezi că va arăta viitorul, dacă am acorda cu toții mai multă importanță ideii de „împreună”?
Roberto: Anii de lucrat în domeniul social-umanitar mi-au prilejuit momente în care să înțeleg mai bine o zicală africană, pe care am auzit-o și în călătoriile mele acolo.
“Dacă vrei sa ajungi undeva repede, poți merge singur. Dar dacă vrei sa ajungi departe, mergeți împreună”
Din păcate, unde greșim noi ca oameni si societăți, câteodată, este că vrem să ajungem departe, repede. Și eventual să fim și primii care am ajuns acolo.
După un deceniu marcat de războaie și crize umanitare (vezi cazurile Siria, Yemen sau Rohingya), incendii devastatoare (Amazon, Australia), erodarea democrației coordonată de lideri avizi de putere absolută și – iată acum- COVID19, sper că am înțeles cu toții că doar împreună se poate să fim mai bine.
Și mai sper că peste 20 de ani când ne vom uita în urmă, ne vom uita la acești doi ani (să zicem 2020 si 2021) ca la punctul de cotitură în care am înțeles că e timpul sa schimbăm ceva, împreună. E o mare speranță a mea, pentru viitor.
Roberto Pătrășcoiu va urca pe scena TEDxCluj Together, în 12 iunie 2021 pentru a împărtăși cu noi idei care merită răspândite. Despre puterea lui Împreună și aniversarea unui deceniu de TEDxCluj, vom afla mai multe la eveniment. Ia–ți și tu biletul de pe https://tedxcluj.com/#bilete.
